Pe 13 iulie 2021 va avea loc, la Galeria Senso, vernisajul expoziției artistului Liviu Mihai, „Marilyn and the pink dog”. Am stat de vorbă cu Liviu Mihai pentru a afla mai multe despre lucrările pe care publicul va putea să le vadă la Galeria Senso până la sfârșitul lunii august. Am fost impresionați de sensibilitatea și profunzimea abordării sale și ne bucurăm că putem să împărtășim acest interviu cu vizitatorii site-ului galeriei.
Galeria Senso: Care o să fie titlul și tema expoziției din această vară de la Galeria Senso?
Liviu Mihai : Numele expoziției este „Marilyn și câinele roz” (Marilyn and the pink dog – în engleză). Am abordat o temă despre Marilyn Monroe după ce am citit ceva din biografia ei și m-au impresionat anumite lucruri. Am preluat acest pop icon și am făcut o interpretare după o fotografie cu ea. Tema cu câinele e o temă mai veche a mea, pe care am tot abordat-o. În expoziție o să fie două lucrări cu câini. E vorba despre ogarii de vânătoare. Cred că mi-a rămas o obsesie din copilărie despre câini, de fapt. Când eram mic eram înnebunit după animale, mai ales după câini. Am copilărit la țară și bunicii aveau mulți câini. Mereu mi-am dorit un câine, dar mama mea nu a fost de acord, pentru că nu voia să aibă un câine la bloc. Iubeam câinii și am rămas setat pe rasa asta de câine cumva, care… vorbind așa… pentru mine nu e chiar un câine. E un animal ciudat, cu o fizionomie ciudată, care nu latră, de fapt. E fioros dar, în același timp, elegant ca o dansatoare… Aparent nu e nicio legătură între aceste două entități, câinele și Marilyn… E un titlu și o conexiune puțin suprarealistă, avangardistă. Am găsit eu conexiunea asta. Mi-a plăcut, are ceva absurd. Sunt două lucruri aparent foarte diferite. Am creat eu o legătură cumva abstractă între ele.
G.S.: Cum o să fie cromatica lucrărilor?
L.M.: Cromatica lucrărilor există deja. Pentru că lucrările există și cromatica o să fie dată de lucrările care vor fi expuse. Nu e doar un singur proiect în expoziție, în sensul că nu e un proiect făcut special pentru a fi expus. O să am lucrări din ultimii trei ani. Deci o să am lucrări din mai multe direcții pe care le studiez și le abordez. Adică am teme care se leagă de zona politică, teme care se leagă de om în general, de omul social, poate teme legate puțin de religie, am mai abordat teme legate de Primul și Al Doilea Război Mondial. Unele lucrări sunt chiar foarte proaspete. Le-am făcut acum, când am fost ultima dată în Grecia. Am stat două luni acolo. Mi-am făcut o rezidență personală în Grecia și am făcut o serie de lucrări mai mici. Sunt lucrări inspirate din mediul respectiv, în general, dar amestecate cu simboluri și cu personaje sau subiecte pe care le aveam deja în imaginație, cu care tot lucrez, de fapt.
G.S.: O să fie o legătură între unele lucrări și ce s-a întâmplat în lume în ultimul an și jumătate (pandemia care nu s-a terminat) sau ai încercat să eviți tema asta?
L.M.: Am făcut o lucrare pe tema asta anul trecut, când paranoia era la cote maxime. La un moment dat am văzut o imagine pe Internet, care m-a mișcat cumva, cu niște doctori care se îmbrățișau, într-un moment care, probabil, pentru ei era copleșitor. Am făcut o interpretare pe tema asta, după care nu mi-a mai plăcut, de fapt. Am expus lucrarea online. Oamenii chiar au apreciat-o. După care, după o perioadă scurtă de timp, nu mi-au mai plăcut subiectul și tema, deși lucrarea îmi plăcea din punct de vedere plastic, estetic. Dar mi-am zis că e o lucrare făcută într-un moment de sensibilitate. Poate era un pic prea dramatică… am simțit-o un pic forțată. M-am gândit că poate e un subiect prea conjunctural. Așa că am renunțat la acea lucrare și, pur și simplu, am făcut altă lucrare peste ea. Deci lucrarea a dispărut!
G.S.: Asta e foarte interesant! Cumva e tot acolo, doar că e ascunsă. Poate peste o sută de ani o s-o vadă la microscop așa, cum se curăță…
L.M.: Exact cum se întâmplă cu marii maeștri. Da, lucrarea există. E adevărat ce spui și tu. Am renunțat la ea pentru că ideea e că nu era o temă pe care puteam să o continui și am zis că nu are rost… Am zis că poate e mai bine să uit de… deși nu poți să uiți de pandemie, de momentul ăsta… dar nu am văzut-o ca pe ceva concludent între creațiile mele.
G.S.: Știu că ești fascinat de natura umană și de partea ei „ascunsă.” Tema expoziției o să aibă legătură cu această preocupare a ta ? Într-un fel, mi-ai vorbit deja de un fel de ascundere.
L.M.: Acolo era chiar o ascundere fizică. În majoritatea lucrărilor mele omul este subiectul principal. Omul în mai multe ipostaze, sociale, politice, psihologice. Speculez omul în toate direcțiile. Printre lucrările pe care o să le expun o să fie chiar o lucrare sau două pe tema familiei. E o temă pe care în ultima vreme am abordat-o în mai multe lucrări, de fapt. Sunt inspirat de o familie nouă. Sora mea are un copil de trei ani și am făcut și un video pe tema asta. La un moment dat chiar voiam să fac un mic proiect pe ideea de familie și omul de familie, așa cum îl văd eu la ora actuală. Adică nu mă refer la familie în general, ci mai degrabă ar fi o introspecție asupra familiei, care ar însemna niște apropiați ai mei, de fapt, rude… sora mea, cumnatul meu și fiul lor.
G.S.: Deci tu ești unchiul cel cool acum!
L.M.: Da, sunt unchiul artist. Dar nepotul e cam mic, de abia de acum încolo începe să fie conștient de ce se întâmplă în jurul lui.
G.S.: O să expui și lucrări cu teme istorice (un alt domeniu care te preocupă) ?
L.M.: La un moment dat am făcut o serie de portrete, în urma unui documentar pe care l-am văzut și care chiar m-a impresionat. Era un documentar făcut de Peter Jackson, cel care a lucrat la Lord of the Rings. Se numește They Shall not Grow Old. E făcut din filme foarte vechi, recuperate chiar din perioada aia, de acum o sută de ani, în colaborare cu Muzeul de Istorie din Londra. Filemele erau alb-negru și le-au preluat și, cu ajutorul tehnologiei noi, le-au transformat în niște filme cu o rezoluție mult mai mare. Le-au și colorat. Rezultatul a fost că pur și simplu păreau niște imagini dintr-un film făcut în zilele noastre. Părea un film istoric filmat acum. Nu știu cum au făcut asta, dar vezi expresiile oamenilor mult mai clar, vezi detaliile. Totul e mult mai clar. Au adăugat sunete, au adăugat tot. Filmele erau mute, de fapt. Ei au adăugat sunet, au făcut decupaje și au recreat toată atmosfera. Adică au folosit tehnologia care se folosește la filme, cu sunete pentru pași, pentru arme, pentru tunuri, pentru ploaie, pentru zgomote îndepărtate, apropiate… toate au fost adăugate. Toate astea dau, pur și simplu, o mai mare vitalite. E vorba de mai mult realism. E despre Primul Război Mondial, care a fost mult mai sângeros, de fapt, decât Al Doilea Război Mondial. Cel puțin mutilărie au fost mult mai grave. Adică după Al Doilea Război Mondial a început să se dezvolte și tehnologia operațiilor estetice. Pentru că foarte mulți soldați erau pur și simplu mutilați. Am făcut o documentare pe Internet și m-am inspirat din câteva fotografii cu soldații mutilați care, pur și simplu, arătau ca niște monștri și am făcut niște lucrări pe tema asta. Erau oameni care nu se mai puteau integra în societate. În tehnologia asta s-au implicat și artiști… sculptori care creau fețele din anumite materiale. Remodelau nas sau pomeți, părți care lipseau fizic, pur și simplu. Adică inspirația poți să o iei de oriunde. Pentru mine așa funcționează. Stau la televizor, văd ceva și poate să îmi vină instantaneu o idee și de acolo să construiesc altceva, în aceeași direcție sau în altă direcție de care sunt interesat.
G.S.: Cărui public te adresezi și la ce reacții te aștepți din partea vizitatorilor ?
L.M. : Nu aș spune că mă adresez neapărat unei anumite grupe de vârstă. Nu cred că putem să vorbim despre vârste. Probabil că, într-adevăr, îți trebuie o ușoară maturitate ca să abordezi, în general, arta. Dacă nu vrei să pară doar un joc. Și copiii au o percepție despre artă, chiar și la Luvru, Dar copiii și adulții au percepții diferite. Înțeleg mesajul altfel și probabil că anumite teme sunt gustate de un anumit public. Alte teme au alt public. Nu m-am gândit niciodată să țintesc o categorie de vârstă. Mesajele și subiectele sunt de interes larg. Nu sunt atât de nișat. Până la urmă e la latitudinea privitorului sau a publicului. Eu nu am așteptări, în sensul că nu vreau ca oamenii să perceapă ceva anume. Nu am stabilit dinainte o percepție pe care aș vrea să o aibă publicul despre ceva anume. Asta e și frumusețea artei până la urmă, că artistul are un statement. Vine la fileu, ca să zic așa. Artistul vine cu lucrarea lui și poate publicul devine co-creator peste lucrarea respectivă. De exemplu, dacă lucrarea nu e foarte figurativă și nu e destul de explicită, pentru că de multe ori sunt între abstract și figurativ, oamenii încep să proiecteze propriile idei și propriile imagini peste, pe care poate le au deja în memorie și își fac propriile proiecții acolo și îmi spun lucruri pe care, de fapt, eu nu le-am pus acolo. Eu nu le-am pus acolo, dar le pun ei, având propria proiecție, peste acel mesaj, peste lucrarea respectivă. Poate că nici nu mi-ar plăcea altfel. De fapt, nici nu sunt atât de direct în abordarea unor subiecte. De multe ori las anumite lucruri să fie ușor interpretabile. Las privitorul să aibă un aport asupra lucrurilor și să-și creeze propriile conexiuni și propriile proiecții. Asta nu iese chiar tot timpul… Poate se datoarează stilului de lucru… Până la urmă, arta conține clar și ideea de provocare.
