Oana Maria Cajal

Never stop dreaming !-pictura-oana-maria-cajal




Referinte Critice


Pictez ca sa va incit sa celebraţi viaţa!

Am credinţa ca teatrul este spaţiul cel mai potrivit pentru a lansa acest mesaj. E un templu viu, unde oamenii se regasesc in simultaneitatea emoţiilor pe care le traiesc pentru ei insisi si unii pentru alţii. Un loc unde oamenii sapa, umar la umar, pe santierul arheologic al credinţelor lor uitate, al viselor colective, al spaimelor si al speranţelor lor. Un loc unde descopera ca, in ciuda prezenţei tiranice a morţii, viaţa straluceste in culorile ei cele mai scanteietoare!

Acum! E clipa vieţii voastre! – Oana Maria Cajal

L-am recunoscut! Este prototipul figurilor feminine care ocrotesc iubirea fara margini si fara varsta, care varsa o lacrima chiar daca stiu ca exista undeva (pentru ca s-a inregistrat candva), tinerețe fara batranețe si viața fara de moarte, care asista fara putința de a se opune la moartea clovnului produsa din cauze derizorii, dar repetabile si la reprimarea libertații in comunism, care asculta stirile CNN, iar acestea relateaza despre impliniri sau angoase, despre bine si rau la scara planetara (si am numit astfel serii tematice propuse de Oana Maria Cajal prin expoziția deschisa la Galeria Senso), care ii vegheaza spre neuitare pe Octavian Mosescu, bunicul primar si pe frumoasa Penca spre a-i aduce din nou laolalta la Balcic, locul mitic in care si-au unit destinele, impletindu-le cu parcursul solar al artei moderne romanesti; prototipul – ursitoarea cea buna a Oanei si martorul ei clarvazator – este un chip celebru, devenit simbol al sculpturii moderne, are nume iconic: Domnisoara Pogany si autor ilustru, romanul Constantin Brancusi (o replica a lucrarii aflata inițial in colecția familiei, o indreptațeste pe autoare sa afirme: „M-am nascut in casa parinteasca din Bucuresti, sub vraja ochilor de bronz ai Domnisoarei Pogany”).

Decorul aceastor imagini in miscare si cautare – de locuri, de sensuri si adevaruri, de vise si de idealuri –, in metamorfoza (gondolele devin gasteropode, trupul feminin – pasare si floare, homo sapiens – hidra cu trei capete, pasarea cu ochi pineal, pestele sacru, cartea – perna, scrisul – marturisire, lumea – o scena, teatrul – o lume) si anamorfoza, este, de obicei, un spațiu paradisiac, real, de exterior sau dintr-un interior drag, cu gradini de tip hortus conclusus, cu carți si biblioteci, cu prea frumoase obiecte sau mobila stil, extrase cu forme si amintiri din casele in care artista a locuit la Bucuresti (cu parinții Balcica si Constantin Maciuca – istoric de arta respectiv critic de teatru si fratele Alexandru – muzeograf, expert in arta moderna romaneasca) sau la Rimnicu Sarat (cu bunicii colecționari deja menționați).

Imaginea este, de obicei, simultana: ochiul vegheaza atent, induiosat, intristat, atent sau neputincios, clovnul tacut dispare in spatele mastii, se dezarticuleaza si se recompune, dupa nevoi, padurea isi pierde in amurg, conturele, iubirea (fața de aproape, de natura si animale fantastice, de frumos, materna si filiala, fața de cei haraziți unii altora, intre care Pierre Abélard si Héloïse d’Argenteuil ocupa un loc aparte) se infiripa si dainuie, marul (fruct) sugereaza ispita eterna, desi copacul din care a coborat sarpele devine locul miraculos in care se pot ivi ingeri, statuile coboara de pe socluri in trepidația orasului, legendele si miturile, reinventate, se adapteaza, cuvintele gandite sau rostite devin secunde, sunete, mirosuri, obiecte care-si cauta, febril, identitatea si integritatea.

In aceste cadre se deruleaza acțiuni de regula fantastice, in care timpul pierdut poate fi recuperat, viitorul devine accesibil, iar spațiul are oroare de vid; parte din personajele participante (desi disparute fizic) pot fi identificate prin fotografii – Nietzsche, Ellen Stewart, Octavian si Penca Mosescu; alte figuri anonime apar in situații semnificative; din noianul de reprezentari realiste (colaje fotografice) sau inventate (misterioase, tulburatoare, halucinante, supuse exclusiv, ca in desenele copiilor, perspectivelor ierarhice), reținem sculpturi de for (cea care o reprezinta pe Murasaki Shikibu, autoarea romanului medieval japonez, traitoare la sfarsitul mileniului I, de pilda), efigii, ipostazieri mai mult sau mai puțin cunoscute, care fac trimitere la memoria culturala colectiva, dar si la capacitatea asociativa si funcția imaginativa a fiecaruia (a autoarei este, cu certitudine, inepuizabila).

Teatrul – marea iubire – este prezent necontenit in lucrarile Oanei Maria Cajal: prin masti, prin staluri de unde privesc ochi atenți sau indiferenți, prin culise si convenții specifice, prin cortine care invaluie cat pot si dezvaluie ce trebuie, prin viziune scenografica, prin tendința de a conferi unor prezențe figurative, valoare arhetipala. Teatrul este, potrivit creatoarei in cauza – care a scris o seama de piese, jucate mai ales la New York si mai puțin la Bucuresti –, „un loc unde oamenii sapa, umar la umar, pe santierul arheologic al credințelor lor uitate, al viselor colective, al spaimelor si speranțelor lor. Un loc unde descopera ca, in ciuda prezenței tiranice a morții, viața straluceste in culorile ei cele mai scanteietoare”. Nu numai viața straluceste, ci si culorile utilizate pe panze si in afise (pentru piesele nescrise); pure si intense, acestea nu ard (potrivit unui titlu din expoziție), dar participa activ si imperativ la spectacolul plastic.

In lumea nemaivazuta a Oanei totul este permis si accesibil, raul exista doar pentru ca nu a fost extirpat din lume, iar libertatea, intrupata din spuma marii in forme feminine apetisante si barochizante (care actualizeaza mitul si elimina orice amintire a stilului clasic) a fost, in sfarsit, (re)dobandita. – Dr. Doina Pauleanu, critic de arta si directorul Muzeului de Arta din Constanta.

Am vizionat lucrarile expuse de Oana-Maria Cajal cu dorința de a regasi un artist cunoscut de mulți ani iar asteptarile mi-au fost pe deplin rasplatite cu o viziune tandra si profund originala a unor emoții pentru care insa trebuie sa ne lasam timp sa le patrundem.

Verva si perfecțiunea graficii poate fi inselatoare, deoarece ea nu este decat mijlocul prin care artista creeaza acea interconectare laborioasa a operelor sale menita prin vartejul vibrațiilor sa ne absoarba spre lumea amintirilor duioase, a viselor implinite si a gandurilor bune. Aceasta lume care este doar o tranziție spre inauntru ființei noastre este de fapt elementul de profunda originalitate a artistei. Inconjurați de operele expuse, ni se ofera o cheie ce ne indeamna a deschide poarta spre sufletul nostru spre a ne trezii in mijlocul unei scene nevazute in care suntem actori, autori si spectatori. In spectacol suntem purtați pe aripi tandre in mijlocul unui poem care ne indeamna sa tragem cu urechea la soaptele sufletului nostru, imbogațindu-ne in spirit si cunoastere.

Vizitand expoziția si lasand-ne timpul sa patrundem in mijlocul atmosferei create de operele expuse iesim imbogațiți de o experiența poetica in care cuvantul a fost inlocuit de forța grafica a exprimarii artistei. Si asta nu este de mirare cand Oana-Maria Cajal este si o talentata poeta ca si o autoare dramatica de anvergura. - Nucu Ionescu, Oakville -2015

Cat de flatat am fost cand o scriitoare talentata ca Oana a scris pentru mine o piesa inspirata de celebrul Clemenceau! Chiar daca eu nu am avut posibilitatea sa-i dau viaţa, ma bucur ca acest premiu prestigios face dreptate atat piesei cat si autoarei, pe care o iubesc ca pe copilul meu - Radu Beligan

In care din personaje o putem recunoaste pe Oana Cajal? Si in cele istorice dar si in cele de azi, e Ea in toate! Miraculoasele transfere de identitate, teatru in teatru, iluzie si realitate, iubirea peste timp (tema favorita). Oana da buzna intr-un muzeu, fuge pe malul marii, se ascunde in gradina lui Monet ca sa se regaseasca pe sine: dramaturga, poetesa, pictoriţa, mama, Magiciana - Andrei Serban

Dintotdeauna, Oana Cajal a lasat sa intre lumea pe Fereastra Interioara. Si astfel, cand s-au desenat imagini naive, cand s-au ivit versuri jucause pe fondul acelei ironii ludice care nicicand n-a incetat sa ma seduca. In ceea ce priveste acest text, la el ma gandeam de cate ori ma opream, la Paris, sa privesc statuia lui Clemenceau, zis si Tigrul. Sa-i asteptam intruparea pe o scena, acum cand il regasim intr-o carte. Teatrul e un loc al Re-Nasterii - George Banu, critic de teatru




Curriculum Vitae


M-am nascut in casa parinteasca din Bucuresti, sub vraja ochilor de bronz ai Domnisoarei Pogany. Vedeam in ea zana mea cea buna. Celebra sculptura a lui Constantin Brancusi era sufletul, soarele colecţiei de arta a bunicului matern, Octavian Mosescu, un admirator si emulator al artistilor, un rafinat colecţionar, care, sub aparenţa unui boem fara varsta, ascundea profunzimea unui ganditor socratic. Am copilarit inconjurata de opere de arta, de obiecte si tablouri minunate. Pentru mine pereţii casei erau ferestre deschise catre lumina culorilor, catre vis, catre iubire. Fiecare tablou imi spunea o poveste si imaginaţia mea inflorea in preajma lor si a extraordinarilor artisti si scriitori care ne frecventau des casa: Lucian Grigorescu, Camil Ressu, Jean Steriadi, Gheorghe Anghel, Dumitru Ghiaţa, Ion Pillat, Adrian Maniu, Camil Petrescu, Hrandt Avachian.

Cand aveam 5 ani, s-a nascut fratele meu. Asteptandu-l sa vina de la spital, am facut primul desen. O vaza maro, cu flori maro, pe o masa maro, sub un cer maro. Creionul maro a fost singurul pe care l-am putut gasi in casa. Nu-mi placea culoarea maro, dar imi amintesc cat de fericita eram sa desenez!

La 9 ani, am avut prima mea expoziţie in livada din faţa casei de vara a bunicilor. Mi-am agaţat picturile pe o franghie de rufe, intre doi ciresi in floare. Bunicul a luat parte foarte ceremonios la <>. S-a oprit indelung asupra fiecarui tablou si l-a studiat atent. In final, a cumparat cateva <>.

La 18 ani, eram pregatita sa intru la Institutul de Arte Frumoase. Cu o zi inainte de examen, nu stiu de ce, m-am razgandit si m-am inscris la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica. Am devenit critic de teatru, insa meseria mea nu ma entuziasma. Ca si culoarea maro… In schimb, adoram teatrul. Intalnirea la Bucuresti cu legendara Ellen Stewart a fost decisiva. La puţin timp, am reusit sa scap de dictatura ceausista. Am luat avionul spre New York cu mana bandajata: in noaptea de dinaintea plecarii, cel mai bun prieten al meu, cainele vecinului din faţa, m-a muscat. De ce? Asa a inceput eternul meu periplu. De la New York, am plecat in California, unde am facut un Masterat in Dramaturgie si unde am inceput sa scriu in engleza. Dupa revoluţia din 1989, am vrut sa ma intorc. In schimb, m-am casatorit cu prima mea iubire din Romania, dr. Stefan Cajal, care locuise pana atunci la Montréal. Cand fiica noastra Annya s-a nascut, am invaţat sa iubesc intr-un mod care nici nu stiam ca exista. Ea e forma desavarsita a poemului meu de dragoste, adevarata mea capodopera.

Dintr-odata, destul de recent, am realizat ca nu am destul timp pentru cat de mult as avea de spus. Am reinceput sa pictez. Imaginile sunt mai rapide decat cuvintele! Ardeam de nerabdare sa pictez viaţa sub toate infaţisarile ei: frumuseţea, disperarea, dumnezeirea, spaima, calmul, intunericul, lumina…