Ion Iancut

Cu o vocație descoperită de timpuriu și cultivată cu consecvență de-a lungul anilor, Ion Iancuț și-a construit un discurs inconfundabil în sculptura contemporană. Opțiunea sa pentru morfologii cu o deosebită sarcină imaginativă are rațiuni adânci, întemeiate pe aderența la cultura arhaică care își caută drum prin neîncetatele expierențe ale actualității. (…) Elementul antropomorf, mereu prezent în creația lui Ion Iancuț, nu apare din dorința de a dezvălui amănunte particularizatoare, care să funcționeze sub zodia portretisticii, în care domină intențiile mimetice. Mult mai importantă i se pare artistului să plaseze forma sculpturală (în general, elemetele demersului artistic, aparținând regimului volumetric, discursului pictural sau grafic) în punctul central al unei discuții despre om, despre condiția umană, în perspectivă existențială și filozofică. Există, de aceea, o anume perspectivă teatrală, care presupune o distanță contemplativă, dar care solicită în același timp privitorul. Personajele care populează spațiul lucrărilor sale sunt „văzute”, de regulă, în mișcare, în unghiuri neașteptate, care mențin o irepresibilă impresie de manifestare, de neîntreruptă activitate. Ele evocă teritoriul mitologiei sau al legendelor literare (Adam; Centaur; Fiul risipitor; Ulise) sau pot impune imagini simbolice (diverse întruchipări ale Căutătorului de lumină). Spațiul existenței poate fi traversat de aedul singuratic, un „observator” pătrunzător al spectacolului vieții. (…). Dincolo de aspectele tehnice (din acest punct de vedere, virtuozitatea lui Ion Iancuț este impresionantă), avem de-a face cu o un univers artistic omogen.”

AntropomorfiiConstantin PrutMai, 2012

Există in arte plastice o tendință, activă de mai multe secole, ce rezumă în forme si alegorii compoziționale de o surprinzătoare unitate tipologică acel chip al omenirii, care în expresie literară ar corespunde dramei și tragediei. O artă a duhului rătăcit și împovorat al ființei umane, o artă a bolgiilor infernale pe care omenirea este silită să le parcurgă în drumul mântuirii sale. Un drum ce se dovedește fără sfârșit, tot mai întunecos și mai contorsionat. Este, dacă vreți, alternativa tulbure și schimonosită a proiecției paradisiace spre care năzuiește creatura umană, realitatea pe care chiar o trăim cei mai mulți dar pe care cel mai adesea refuzăm sa o vedem, în ciuda evidenței ei. Un coșmar care ne cotropește, vrem sau nu vrem, și care a fost ilustrat în istoria civilizației de suita infinită a carnagiilor si rătăcirilor decrepite, de smintirea bestială a minților, ce amenință pană și azi bruma progresului pe care omenirea își închipuie că l-a realizat.

Artele au fost întotdeauna oglinda conștientă si nemiloasă a acestor crize distructive din istoria umanității. Exercitarea acestui sentiment al tragicului, cu toată vocația lui moralizatoare și avertizoare, a zămislit mari opere și nemuritoare conștiințe artistice. Dar numai atât! Efectul lor în timp, asociat celui al filozofilor și teologilor, al moraliștilor si poeților, al muzicienilor și pedagogilor nu a găsit ecoul cuvenit în conștiința puternicilor zilei decât cu rare excepții. Un destin paralel împinge omenirea pe drumul propriei pierzanii.

Într-o asemenea ipostază se situează astazi Ion Iancuț, artist cu un ascuțit instinct al civității, dublat de o profundă fervoare religioasă (dar nu mistică!), care îi conferă o anume statură morală în susținerea discurslului său plastic.

Artistul își surprinde publicul cu o bogată serie de compoziții în pastel, susținute si de câteva dintre cunoscutele sale creații sculpturale. O expoziție de o coerența a viziunii plastice și a mizei tematice cum nu se întâlnește la tot pasul. Acesta, deoarece artistul însuși manifestă o constanță puțin comună în urmărirea temelor preferate. O existență a sordidului și banalului pe care o radiografiază cu severitatea celui deprins să cumpănească totul în lumina marilor modele biblice și mitologice. El antepune efemerul duratei și mizeria esenței dăinuitoare. Lumea lui Iancuț pare a fi una a neputinței suverane: bătrâni, milogi, orbi, sluți, o faună despuiată de spirit, vermicidă, extrasă din ramele lui Bosch și Bruegel, hălăduind în afara oricărei cardinalități. Din când în când, o undă de candoare iluminează acest orizont închis, suficient sieși: copilăria și maternitatea. Două simbouri cu adâncă reverberație morală și creștină, ce atribuie acestui spațiu amorf, al redestinării viului doar în accepțiunea lui biologică, rudimentară, alternativa restaurării sale prin spirit, credință și acțiune purificatoare. Artistul pune în mișcare semnele sublimității emoționale și raționale primordiale: redescoperirea umanității prin omul însuși, înțeles ca ins mântuit. Iancuț nu-și crucifică personajele, pentru a le vindeca de morbiditatea spiritului și a sentimentelor. El le acordă șansa regăsirii revelate. Copilăria și maternitatea dețin, în viziunea artistului, puterea sacră a icoanelor recuperatoare. Neîmplinirea acestor modele, aflate în alcătuirea naturală a omului, pare să ne avertizeze Iancuț, perpetuează rătăcirea lumii în mlaștina nemântuirii. Desenele sale nu fac decât să amplifice acest avertisment la scara uni nesfârșit cortegiu de personaje – spectre trufașe ale neputinței și impudorii – trecute prin arhetipal al omului infernal. Viziune dantescă și protestatară, totodată, pe care unii o numesc expresionism, dar care, ca atitudine estetică și morală, este veche de când lumea, Iancuț aparține acestei ilustre falange de conștiițe artistice, care se nutresc din acest malefic marasm al lumii, cu speranța că strigătul său va fi odată vindecător!”

CORNELIU ANTIM

Critic de artaMartie 1995