Edith Torony

In seria Junkyard Symphony continui sa studiez acelasi spatiu de la periferia orasului unde locuiesc, pe care il explorez din 2012 prin diferite mijloace: fotografie, manipulare digitala sau pictura. In perioada 2013-2014 am studiat in acest spatiu jgheabul, ca element care se regaseste in aproape toate lucrarile din seria Vertical Absorption. Pe masura ce am pus punct acestei serii, in concordanta cu schimbarile la care a fost supus spatiul, in urma extinderii orasului si a popularii zonei, fiind tot mai accesibil omului, au inceput sa apara reziduuri din plastic, sintetice, de la ambalaje stralucitoare si colorate, pana la tuburi de plastic, fire de curent inestetice, stalpi si sarme, tot felul de obiecte care incepeau sa imi atraga atentia, tot ce era aruncat sau nu se integra.

Desi pornesc de la acelasi spatiu real, existent si apropiat mie, il transform in functie de anumite intamplari, de tot ceea ce colectez pe parcursul zilelor. De unde si numele de „junkyard”, un fel de Recycle Bin al memoriei, al inconstientului, uneori indescriptibile aceste elemente, carora nu le gasesc sensul, provenienta... Un fel de arheologie personala sub forma unui peisaj haotic, populat cu tot felul de obiecte pe care le respingem, de care nu mai avem nevoie, reprezentari abstracte, alteori cu origini in figurativ, intotdeauna la limita. O frumusete aparenta a tot ce e reziduu, a ambalajului atragator, dar lipsit de continut. Un spatiu dezolant, invadat de tot ce nu ne mai trebuie, de care nu ne scapam usor.

Incepand cu cele doua lucrari sub titlul Party Is Over din 2015, ce reprezentau resturi lasate de oameni pe malul marii, dupa ce acestia s-au simtit bine, am mers mai departe cu acelasi subiect in seriile Periphery of Memory, trimitand astfel simbolic catre o dimensiune psihica si ajungand treptat la seria Junkyard Symphony, oda haosului, a reconstructiei, a recompunerii, reducand totul la un loc de joaca reciclat, o lume second-hand specifica timpurilor noastre, de care nu ne mai putem dezice. - Edith Torony

„Nu stim cum vor fi aratat lucrarile lui Piraikos (pe care il evocam pentru a evidentia legaturile neasteptate – cu Edith Torony in cazul de fata – care se pot stabili peste veacuri in lumea formelor), caci toate s-au pierdut, dar, pentru ca i s-a spus rhyparographos – pictorul gunoaielor, ne putem imagina incursiunile sale precise in forma si structura obiectelor (mimetic) reprezentate. Pliniu cel Batran, care moare la 24 august 79 din pricina gazelor emanate de eruptia vulcanului Vezuviu (se afla pe puntea unui vas in estuarul orasului Pompei), precizeaza in Naturalis Historia, cartea XXXV, dupa o docta enumerare, ca exista artisti care au dobandit notorietate „intr-un gen mai putin inalt. Printre ei s-a numarat Piraikos (pictor traitor la sfarsitul secolului al IV-lea i. Chr/ inceputul celui urmator, n. n.). Nu stiu daca si-a daunat prin alegerea subiectelor sale; fapt e ca, limitindu-se la subiectele umile, si-a asigurat totusi, prin insasi vulgaritatea lor, cea mai mare glorie. A pictat dughene de barbieri si cizmari, provizii de bucatarie si alte lucruri asemanatoare, ceea ce l-a facut sa fie numit riparograful”. Deprinderea de a picta obiecte marunte, nimicuri, elemente disparate, chiar resturi de mancare duce la aparitia tipului categorial riparografie, in care Piraikos insusi pare sa fi fost devansat de Antiphilos, Neakles, Philiskos si Simos (dar nici in cazul lor, lucrarile nu s-au pastrat), semn ca disponibilitatea anticilor pentru motivele minore si-a gasit reprezentanti daca nu celebri, macar frecventabili.

Ignorand ierarhia genurilor, care plasa in sfera artelor majore, compozitia mitologica, alegorica si istorica (termenul megalografia, care le defineste, apare mai tarziu), artistii greci si apoi romani sporesc forta de sugestie a procedeelor iluzioniste, pentru a evidentia statutul comanditarului, confortul si eleganta vreunei resedinte, dorinta de a nuanta sau a defini proportiile si functiile interioarelor (de pilda xenia – masa servita apare cu precadere in oecus – spatiu destinat receptiei si triclinium – sala de mase, spre a asigura farmecul ragazului – otium).

Printre minunatele mozaicuri pavimentare pastrate (cu precadere pe teritoriul Imperiului Roman) se numara si riparografia Camera prost maturata, copie din secolul II dupa o celebra lucrare a lui Sosos din Pergam; motivul, care poate fi considerat cap de serie pentru toate reprezentarile de acest tip, se regaseste si in cautarile din ultima perioada ale unei tinere creatoare nascute si scolite la Timisoara, Edith Torony. Lucrarile cu titlul Party Is Over, realizate in 2015 („cu resturi lasate de oameni pe malul marii, dupa ce acestia s-au simtit bine”), sunt urmate de cele numite Periphery of Memory, in care elemente obiectuale dezarticulate par sa isi caute noi resorturi de legitimare, pentru a ajunge treptat (si o citam pe autoare) „la seria Junkyard Symphony, oda haosului, a reconstructiei, a recompunerii, reducand totul la un loc de joaca reciclat, o lume second-hand specifica timpurilor noastre, de care nu ne mai putem dezice”.

Cele mai multe panze din actuala selectie fac parte din ciclul Junkyard Symphony; li se alatura, ca lucrari individuale sau ca intupari ale unor preocupari mai largi, Lapis Ex Coelis, The Broken Gnome, Nocturne, Playground, Chemical Wedding, Periphery of Memory. Culoarea este pentru Edith Torony un instrument indispensabil de reprezentare: intensa pana la stralucire, uneori chiar electrica, poate fi transparenta, diafana sau umbrita de tensiuni; vie, dezinvolta, fixeaza, delimiteaza si unifica, analizeaza ori abstrage, nuanteaza, valoreaza, transmite sau sugereaza.

„Junkyard”, explica autoarea, este „un fel de Recycle Bin al memoriei, al inconstientului... Un fel de arheologie personala sub forma unui peisaj haotic, populat cu tot felul de obiecte pe care le respingem, de care nu mai avem nevoie, reprezentari abstracte, alteori cu origini in figurativ, intotdeauna la limita. O frumusete aparenta a tot ce e reziduu, al ambalajului atragator, dar lipsit de continut. Un spatiu dezolant, invadat de tot ce nu ne mai trebuie in atotputernicul consumism contemporan”. Daca periferia urbana este astazi dezolanta, nu la fel se intampla si cu spatiul tablourilor din aceasta expozitie, adevarat topos atopos (loc-fara-de-loc) al imperfectiunilor si vulnerabilitatilor noastre, inregistrate de artista cu un interes lipsit de patetism. Compozitii cu orizonturi care acapareaza intreg formatul panzei, lucrarile grupate de Edith Torony in aceasta serie sunt populate cu obiecte, fragmente uneori bizare sau forme inventate, lumini, umbre si penumbre, pete, linii, volume, cele mai multe fara acoperire figurativa (se pare ca lucrarile artistei deriva din genul naturii moarte care – se stie – este un ansamblu de obiecte tacute, fara preocupari antropomorfe: ex. jgheabul caruia i-a dedicat un ciclu in trecut); ca unelte ale imaginatiei sale debordante – desi uneori obiectul care declanseaza aceasta proliferare de forme, isi face simtita prezenta – sunt asocierea, disocierea, transpozitia (in abstract), anamorfoza (imagine deformata care pare normala daca este privita dibtr-un anume unghi), metamorfoza; elementele de recuzita stau, leviteaza, se preling, se rearticuleaza, se destind, se arcuiesc, se condenseaza sau se dilata, se proiecteaza, se schimba odata cu unghiul perspectival si salturile sale neasteptate. Privirea cauta in zadar puncte ferme in aproprierea acestor desfasurari spatiale, pentru ca autoarea modifica neincetat contextul, iar forma dobandeste incitante ambiguitati: transparenta, pare celesta, consistenta, trimite catre teluric si de cele mai multe ori catre derizoriu, intr-un demers care nu este strain de spiritul ludic.” - Dr. Doina Pauleanu, istoric si critic de arta, director al Muzeului de Arta din Constanta.

„Exilul in si din lume

Prima oara cand am vazut lucrari ale lui Edith Torony am fost aproape sigur ca ma aflu in fata unui artist suprarealist oniric. Unul din familia unui Yves Tanguy, de pilda, care, in adolescenta, ma fascina cu un tablou al carui titlul mi-l amintesc si acum: Mama, tata e ranit. Fireste, nu vazusem tabloul, fireste nu stiam mai mult decat aceasta lucrare pe care am vazut-o in Istoria ilustrata a picturii in 1000 de imagini, o carte minunata aparuta in 1973. Dar un asemenea déja-vu ramane si, curios lucru, nu eram deloc atras de Dali sau de Chirico fiindca mi se parea ca amandoi povestesc ceva, nu picteaza ceva. In fine, lucrarile lui Edith Torony imi aduceau aminte de o asemenea lume sublunara neasteptatele obiecte-corpuri, volumetria, indecizia departarii ori senzatia de usor vertij indusa subtil de combinarea mai multor perspective. Plus impresia ca suntem prizonierii unui joc aproape copilaresc de-a culorile ce coabiteaza, adesea, in surprinzatoarea logica a visului.

Numai ca nu despre vis vine vorba in lucrarile lui Edith Torony. Chiar daca tot ceea ce am descris mai sus poate fi regasit si in pictura unor artisti suprarealisti, chiar daca efectele lucrarilor sale ne realcatuiesc zone ale unei memorii crepusculare, ale unei zone de semiveghe, miza artei sale nu este de a iesi din realitate, ci, dimpotriva, de a o reconfigura. Si, de indata, as nuanta cuvantul „realitate” – ce pare prea abstract si chiar difuz – pentru a-l dubla cu un altul, mai proxim, mai cald: cotidianul.

Asadar, un ochi atent va observa in lucrarile artistei, dincolo de mastile culorilor si ale compozitiei, semnele transfigurate ale unei realitati domestice, umile, exilate. Sau ale unei lumi poluate de diversi „avortoni” de la marginea civilizatiei, de la marginea indiferentei, de la capatul stupid si improbabil al accidentului tehnic. E o lume a tevilor, a jgheaburilor, a peturilor, a incaltamintei de plastic desperecheate, a ruginei, a sarmelor din mijlocul careia lipseste cineva. Un cineva deloc important: Omul. De ce deloc important? Fiindca Edith Torony ne indeamna sa credem — cu un patetism discret si bine temperat — ca lumea a iesit din tatani si nu mai e cum ar trebui. Nu neaparat fiindca entropia lumii ar fi un firesc proces fizic, ci, mai ales, rezultanta unei indiferente. A unei maladii. A unei dezertari. A unei des-centrari (Axis mundi, titlul unei lucrari, as zice eu, deloc intamplator!). Or, exact in acest punct febril al intelegerii existentei — fiindca despre asta e vorba — cred eu ca trebuie cautata sursa de inspiratie a lucrarilor lui Edith Torony. Fie ca vorbim despre pictura, fie ca vorbim despre fotografiile ei ce seamana tulburator cu un safari in cautarea marilor Cadavre Obiectuale, demersul profund al lui Edith Torony nu este de a arata cum e lumea, ci de a se intreba sau, mai precis, de a intelege ce s-a petrecut, intre timp, cu lumea.

E o intrebare grea fiindca, indeobste, asemenea interogatii nu vin din partea artistilor, ci din partea altor „responsabili” cu ordinea a ceea ce ne inconjoara, de regula filosofi, clerici, sociologi. Asadar, cred ca sunt indrituit sa observ ca Edith Torony are curajul de a propune o viziune (imi cer scuze pentru emfaza, dar asta e cuvantul ce se impune!) ce nu se refera strict la modul de a transpune lumea, ci la modul de a o reformula. Iar prin aceasta adevarata poetica a reformularii eu inteleg deopotriva, un proces de incifrare, de ascundere, dar si unul, concomitent, de transfigurare. O sa intelegeti acest aparent paradox in clipa in care veti observa, dincolo de figurarile plastice incarcate de sensuri plastice, doar niste banale obiecte lasate in voia sortii. Niste „orfani”, „orfane” care, fara prezenta si acuitatea observatiei artistului, nu ar fi avut sens. Or, mie mi se pare ca in exact acest moment incepe efortul creator: procesul de extractie (in sens obstetric) a unor forme banale, anonime, lipsite de orice semnificatie simbolica sau alegorica, din acea stare a lor si remodelarea, incarcarea lor cu un minim sens. Un minim sens, si nu ceva ce se vrea o investitura simbolica, metafizica sau morala. Doar cu o umbra de sens ce e dat de un soi de contextualizare. E sensul firesc pe care orice fotograf, de pilda, il confera celui mai umil detaliu al cotidianului atunci cand se hotaraste sa il imortalizeze intr-o fotografie.

Daca despre persoana civila Edith Torony marturisesc ca nu stiu aproape nimic, despre artistul care picteaza panzele astfel semnate mi se pare ca are o teama organica de dezordine. Spun asta fiindca panzele par a fi fost, initial, o aglomerare indistincta, entropica, iar rolul artistului consta in a le pune in cel mai fragil echilibru, pret de o clipita, dupa care ele par sa se reaseze in dezordinea naturala. Drept pentru care observ ca — in cel putin cateva panze — exista un subtil dialog intre salbaticia indiferenta a naturii (pleonasm) si artefacte. Sigur, am enumerat deja cele cateva artefacte, insa, in plus fata de obiectele ratacite prin natura dezolanta, as mai adauga linia dreapta (linia dreapta nu exista in natura!) si cateva cuburi. Evident, acestea din urma par a fi adaugiri la peisajul originar, ingrediente ale intersectarii dintre real si imaginatie. Iar singurele personaje vii sunt un fel de anamorfoze defecte pe care le ghicim nu din perspicacitate, ci fiindca ne ajuta titlurile lucrarilor: Nocturne 1. The dreaming dog.

Last but not least, ceea ce reordoneaza universul acestor obiecte abandonate este, mai intai, culoarea. De fapt, coloritul. Da, culorile, dar nu unele rafinate si cautate, ci un colorit ce evoca, mai degraba o candoare prejuvenila (rozul, portocaliul, verdele crud), culori ce par ca repara, carpesc disperat lipsa de sens a obiectelor aruncate, parasite, exilate. Iar culoarea este cea care induce si ideea de compozitie, chiar in pofida suprafetelor. Din cand in cand, cate o discreta figurare geometrica de un rosu aprins, fara nicio volumetrie, schimba jocul perspectivelor si ne da senzatia ca, de fapt, acel microcosmos este unul gazduit de o diaporama vazuta printr-o lupa colorata si cam defecta.

Asadar, eu cred ca Edith Torony este o artista care isi urmareste destinul artistic cu o inteligenta aparte, deci rara si pretioasa. Spun asta fiindca ea nu picteaza, nu opereaza vizual nici in virtutea unui instinct, capriciu, talent, nici manata de marea naivitate a celor ce vor sa placa, ci dintr-un pariu (batran!) cu ea insasi. Acela de a nu face nici mai mult, nici mai putin decat ceea ce ea a inteles ca se petrece cu exilul in si din lume.'' - Marcel Tolcea.

„Conditia de necesitate pentru lumile posibile in pictura lui Edith Torony

Intalnirea cu pictura lui Edith Torony este asa: sau...sau/ori...ori. Pentru mine a fost intriganta, mai ales ca-i vazusem expozitia dupa Richter, dupa Ghenie si dupa Kiefer, fiind oarecum saturata de pictura, si totusi m-am surprins contaminata de ea, de trairile ei la limita cu imaginarul, foarte dificil de cartografiat, de altminteri, captiva cumva intre doua lumi posibile. Pictura lui Edith Torony nu este deloc un demers facil, este un ansamblu care sta bine laolalta, este un act ce necesita tatonare, ragaz si foarte multa imaginatie, si, important, trebuie urmarita pe serii (Vertical Absorption, Error, Pipes, Debris Field etc).

Edith opereaza cu defragmentarea ca tehnica in pictura. Detine un instrumentar capabil sa transpuna plastic realitatea alterata, prin epurarea campurilor conotative, prin forme proiectate pe textura realitatii si reductii ale tramei narative, toate vocabule care reconfigureaza dezafectarile semantice ale materiei, ca si cum lumea ar fi compusa din frame-uri, unde intregul este banal, nu conteaza, importante sunt anumite momente. Aceasta la un prim nivel de lectura.

In profunzime, insa, exista un malentendu, si asta cred ca m-a intrigat in primul rand. Senzatia unui spatiu de crestere nesaturat, fara supraidentitate, ca si cum lucrarile toate, dar absolut toate, nu ar fi finalizate. Intentionat! Este o pictura asezata in fragment, fie fragmentul spatial, fie fragmentul temporal, un episod posibil, din cea mai buna dintre lumile posibile, chiar daca este o lume a derapajelor, sau, parafrazand-ul pe Hegel, o lume unde lucreaza negativul.Pictura ei nu declanseaza lecturi simbolice, ci, in contextul propriilor ambienturi este o focalizare asupra detaliilor, o problema de dozaj, fara solutie entropica sau estetica sau metaforica. Provocarea consista din contrarii, contraste sau contexte, toate in virtutea unei promisiuni mereu amanate. Ea nu propune simplificarea, laconismul, ci deschiderea spre nuantari ale unui univers dominat de artificialitate si accidente. Exista in pictura ei un dialog intre lumi posibile unde realitatea si iluzia se genereaza reciproc, si se epuizeaza de la tautologie la paradox. Conceptualismul lui Edith Torony devine operant intr-o constructie asimilata pe dimensiunile experimentului fotografic, pe subtila legatura de evocare si transfer dintre functiile sensibilului si reperele vizualului. Ostilitatea si refuzul de a dezavua intregul nu este doar un capriciu estetic al artistei, nici neputinta de a-l gestiona, este, daca poftiti, acel amanunt – conditia de necesitate a uneia dintre lumile posibile, deconcentrata si banala, in care fiecare concept se reflecta in celalalt, uzand de fix aceleasi mecanisme: observam realul, participam subiectiv, construim iluzia. Lumea ei este un resort de functii, consumat abstract, fara emotie, fara implicare.

Consecinta este una pozitiva. Facand abstractie de stocul imens de imagini ignorate din intreg, inventarul de trairi si alte stari superfluue omise, artista stapaneste coerent culoarea, se misca pe panza imperturbabil, fara sentimentalisme, fara cochetarii feminine, fara patetism.” - Dana Sarmes.