Anca Boeriu

Atelierul de ganduri al Ancai Boeriu (titlul expozitiei personale deschise la Centrul Cultural Palatele Brancovenesti de la Mogosoaia in lunile noiembrie – decembrie 2015) a fost supus in cateva luni metamorfozei necesare spre a deveni un Atelier de vise. Sfasietoare, epuizante – manifestarea expozitionala amintita s-a organizat in siajul evenimentelor tragice de la clubul Colectiv – sublimate, concentrate, consumate, gandurile artistei s-au convertit treptat in vise, dar nu si in iluzii. Pentru (de)savarsirea acestui proces a fost necesar Saltul in gol, pe care graficiana l-a si imaginat intr-un amurg cenusiu.

Caderea si-a schimbat insa traiectoria si a devenit, la sfarsitul unui proces complex, incert si epuizant, plutire sau chiar zbor; etapele acestei intreprinderi fara finalitate garantata antreneaza personaje in actiuni de inaltare (Incercare de zbor I, II si III), in care oameni de ambele sexe, in grupuri de doi sau trei indivizi, se lasa purtati de curentul ascensional fara zbatere sau aducand doar minime contributii la concretizarea efortului general; consumate in registru oniric, fazele transformarilor stocheaza in memorie frica, neincrederea si tensiunea care le-au insotit (Amintire despre zbor).

Rememorarile vizeaza ritualuri de trecere sau doar fapte si intamplari esentiale; astfel in lucrarea Maternitate, figura senina a bebelusului si scutecul pe care il poarta, de un alb imaculat, insistent si persistent, par a nu fi sters ingrijorarea de pe chipul mamei care-l ocroteste; cunoscand fragilitatea fiintelor si a lumii, femeia stie (iar aceasta certitudine ii aspreste, aproape ii crispeaza trasaturile) ca nu-si va putea proteja pruncul (care va deveni, fatalmente, adult), la nesfarsit; intr-o alta lucrare de pictura – Anca Boeriu, lector universitar la departamentul de Grafica al Universitatii Nationale de Arta Bucuresti lucreaza, chiar experimenteaza cu voie in varii domenii si tehnici – acelasi personaj feminin in situatii difierite pare a evolua intr-o alta directie decat cea pe care o indica, imperios, barbatul; daca poarta, straiele lor par a fi de fum, dizolvate in curba valului devenit reazem intr-un topos atopos, loc fara de loc in care actiunea se arata a fi nu numai improbabila, ci si inutila.

Alte personaje imaginate de Anca Boeriu, sau ipostaze reinnoite ale aceluiasi cuplu, greu de recunoscut pentru ca leviteaza, se intrupeaza, intra sau ies fragmentar din cadru, se apropie sau se intersecteaza pe directii greu de prevazut, cu expresivitatea concentrata in figuri si maini (uneori supradimensionate sau prezentate in racursiuri savante, care justifica asemenea rasturnari in proportii), par prinsi in situatii Fara scapare, de un dramatism laconic si tulburator.

Nici Gandurile despre trecut nu fac trimitere la situatii bucolice sau la peisaje edenice, cu vegetatie surazatoare si colorit fabulos; figura femeii care bantuie necontenit visele barbatului, chipul si mana barbatului intinsa (in cea de-a doua lucrare a ciclului) catre femeia care il ignora, par a transpune in pictura procedee si efecte specifice unei tehnici a gravurii (maniera neagra); pe fond intunecat si lipsit de valoratie, transparente, chiar fantomatice, monocrome si monocorde, personajele par a fi condamnate nu doar la un veac de singuratate, ci la singuratate perpetua, chiar daca apar, de obicei, in doi. Iar cand atingerea totusi se consuma – un brat se iveste in cadru, incercand sa descifreze tactil, profilul chipului resemnat – ambiguitatea este voita; autoarea nu ofera cheia de interpretare menita sa desparta visul de realitate, astfel incat nu poti sti cine mangaie si cine se lasa mangaiat, nu intelegi daca atingerea este tamaduitoare sau doar crispata si rascolitoare.

Litografiile din ciclul Despre distante sunt populate cu personaje decise (in cele din urma) sa se apropie unele de altele, astfel incat solilocviul poate deveni dialog sau chiar proces de comunicare (de observat cum in imagine apar si intervin umbrele personajelor cu rol constructiv si simbolic); cele trei Autoportrete din expozitie par mai degraba o proiectie exterioara a gandurilor proprii, decat o incursiune in datele fizionomice si psihologice ale sinelui investigat. In sfarsit, Visele nemarturisite ne introduc in laboratorul secret al autoarei, cu greu dar ferm izolat de ceilalti prin praguri (aceasta pare a fi semnificatia hasururilor orizontale in spatele carora se deruleaza scenele propuse); aici autoarea incearca sa se detaseze de zgomotul si furia lumii (pana supradimensionata sugereaza nu numai zborul, devenit laitmotiv al acestei perioade de creatie, ci si ordinea celesta), aspirand la surdina, la liniste sau doar la puritatea dintai. - Dr. Doina Pauleanu, critic de arta, directorul Muzeului de Arta Constanta.

Punctul de sprijin al personajelor exclusiv feminine create de Anca Boeriu in cupru gravat este in interiorul sau in afara lor, caz ultim in care acesta poate fi barbatul, copacul, un reazem al mainii, poate o arma sau un loc neindicat – topos atopos. Femeia nu este insa destinsa; cautarea, infruntarea, confruntarea, poate chiar lupta continua intr-un cadru trasat, delimitat, din care evadarea nu pare a fi decat arareori posibila. Vazute din profil sau din fata, figura intreaga sau in reprezentare partiala, de obicei in racursiuri indraznete, aceste femei nu vor sa-si ascunda vulnerabilitatea; expresivitatea chipurilor, abia schitate sau puternic individualizate, este sustinuta de pozitiile corpului; mainile lor incearca sa protejeze, sa imbratiseze, sa-si afle, in cele din urma, odihna. - Dr. Doina Pauleanu, critic de arta, directorul Muzeului de Arta Constanta

Anca Boeriu – atingeri si semne

Recentele lucrari ale Ancai Boeriu stau intr-o legatura nemijlocita cu mai vechile ei proiecte, determinate – in strategiile lor – de activitatea gravorului. Pe aceasta Anca Boeriu a stiut sa o elibereze, sa o scoata din limitele sale, placa insasi devenind obiect artistic, purtator al unei informatii de natura antropomorfa, ba chiar confundandu se cu ceea ce ar putea fi numit „esenta a antropomorfismului”. Gravorul isi parasea – in chip simbolic, desigur – atelierul, pentru a patrunde in acela al sculptorului minimalist si totodata conceptual, care, neramanand atasat decat suprafetei, asadar anuland din principiu sugestiile volumetrice, se multumea sa atace placa „al secco”, scrijelind semne ce se situau undeva la limita dintre scriitura si valoratia comuna, aceea care, totusi, aducea in discutie – in chip vag – volumul. Sugestiile acelui antropomorfism le regasesc, iata, in experienta de astazi a pictorului Anca Boeriu.

Culoarea, de tot temperata – in pofida unor sugestii ce ar putea conduce catre ideea unui expresionism funciar, de substanta –, vine sa „inghita” desenul minimalist si, in parte, sa i se substituie. Ceea ce astazi subzista din mai vechile experiente ale artistei este interesul constant si viu pentru figura umana, pe care, iata, Anca Boeriu o exploreaza cu vigoarea si determinarea sculptorului cunoscator in profunzime al limitelor tematice ale artei sale. Sculptorul – inteles in dimensiunea sa generica – stie ca orice naratiune, orice poveste incepe si se incheie in preajma figurii umane. Atata doar ca nu constructia sculpturala, de natura arhitectonica este aceea pe care Anca Boeriu o urmareste, ci tocmai ceea ce amintita constructie poarta, o energie pe cale de a deveni fapt elocvent, semnificatie pura. Anume energia pe care privitorul o culege la capatul gestului inchipuit de artista. Un gest imprevizibil, a carui traiectorie nu poate fi aproximata, ca pornind dintr-un punct si conducand catre altul. E vorba aici de farmecul ezitant al liniei intrerupte, care nu evolueaza nicicand de una singura. Nu gestul personajului insingurat este acela pe care Anca Boeriu il fixeaza, ci tensiunea iscata in zona de contact a trupurilor-semne.

Artista redescopera ceea ce Rainer Maria Rilke observase exact cu un secol in urma, atunci cand afirma ca mesajul artei lui Rodin se construieste in zonele de atingere ale anatomiilor magmatice, prin aceasta maestrul situandu-se la antipodul oricarui clasicism. In spirit postmodern, Anca Boeriu se intoarce – cred – la acest izvor al modernitatii, pe care il remodeleaza din perspectiva unui veac de cultura plastica asumata in mod constient si viu. Personajele Ancai Boeriu reconstituie atmosfera plina de taina a teatrului codificat, alteori lasand senzatia acelor incaperi pe care vechii oratori si le imaginau, pentru ca, trecand dintr-un ungher intr-altul, de la un obiect la altul, sa-si poata aminti fragmente ale discursului si, in cele din urma, discursul intreg.

Fiece pas, fiece atingere de obiecte se lega de-o idee, iar plimbarea, in intregul ei, era „icoana” codificata a discursului. Plimbarea lor imaginara mi-o reprezint ca pe-o succesiune de gesturi, gesturile oratorilor, dar si ale personajelor Ancai Boeriu.- Prof. Univ. dr. Cristian-R. Velescu Bucuresti, martie 2014.