VERNISAJ DANIELA FAINIS- DE RERUM NATURA

VERNISAJ DANIELA FAINIS- DE RERUM NATURA

DE RERUM NATURA – DANIELA FĂINIȘ De rerum natura – Despre natura lucrurilor se intitulează expoziția de ceramică pe care Daniela Făiniș, artist contemporan laureat cu prestigioase premii naționale și internaționale, o deschide la Galeria Senso în decembrie 2018 – finis coronat opus –, făcând trimitere la poemul folosofic scris de Titus Lucretius Carus, trăitor în secolul I î. Chr. (99 – 55 î. Chr., datele sunt aproximative, ca și episoadele de nebunie recurentă sau suicidul menționate adeseori în biografia sa); cele 7400 de versuri standard fără rimă, scrise în hexametri, sunt grupate în șase cărți fără titlu, înfășurând învățăturile mentorului Epicur, dar și gândurile sale despre lume și viață, despre religie și moarte, despre alcătuirea universului, despre plăcere și asceză (caz în care se situează net de partea bucuriei de a trăi), în „valul de vrajă al dulcilor muze” (Cartea a IV-a, v. 9). Singura operă păstrată din creația sublimului Lucrețiu – cum îl numește confratele Publius Ovidius Naso (dacă a mai scris și altele, atât lucrarea, cât și amintirea acesteia au pierit) –, a fost elaborată într-un „moment unic în istorie, între Cicero şi Marc Aureliu”, în care „zeii încetaseră să existe şi Isus nu venise încă”, iar „omul a rămas singur cu el însuşi” (Marguerite Yourcenar crede că acest timp al istoriei poate fi restrâns la domnia împăratului Hadrian și a urmașului său), interval potrivit pentru tulburătoare interogații existențiale, pentru ipoteze (universul este alcătuit din particule invizibile și indistructibile numite atomi, susțin filosoful grec anterior amintit și adepții săi antumi sau postumi), observații, cercetări, descoperiri și sinteze. Pentru a desluși, în descendența lui Lucrețiu, natura lucrurilor, Daniela Făiniș face, pentru început, inventarul minuțios pe care îl presupune proiectul grădinii imaginare, singura capabilă să adăpostească Eflorescențele heliotropice (II și III, porțelan de Limoges, modelat manual, cu glazură transparentă aplicată parțial și arsă la 1260o C.), Florea vieții (I și II, porțelan de Limoges modelat manual, incizat, cu aceeași temperatură de ardere), eterică, translucidă, vădind asemănări cu un palimpsest, protejată de laturile ferm trasate ale unui hexagon regulat, care sugerează ideea de hortus conclusus, Buchetul alb și pur, Floarea învoltă de cireș. Lucrețiu ar descrie aceste alcătuiri vegetale drept „pajiștea [cu] flori nevăzute vreodată” (I, v. 928). În Fragment de renaștere (I și II), vitalitatea corolelor și a frunzelor cu nervuri proeminente invită la descifrarea unor coduri de creștere; titlul face trimitere la acel anotimp fast al culturii, în care opera lui Lucrețiu era nu numai comentată (Lorenzo Valla), studiată (Leonardo da Vinci), editată (cu ajutorul tiparului mobil inventat de Johann Gutenberg în 1430), ci putea duce chiar la realizarea unor capodopere (Primăvara lui Botticelli, inspirată de Cartea a V-a, v. 737 – 740). Alte flori se pot preface în obiecte – Ceainicul de pildă – adaptat unui ceremonial destinat inițiațiaților; doar aceștia pot accepta relația biunivocă, aparent de neînțeles, dintre frunza acoperită de rouă și porțelanul aproape imponderabil, dintre floare și ceai, dintre lujere și recipientul în care se prefac. Marele ciclu Dantesca, reprezentat în această expoziție doar prin câteva piese sculpturale din porțelan (modelat manual, incizat, acoperit parțial cu glazură transparentă și ars la 1340oC.), este populat cu portrete tulburătoare – sobre, dramatice, izbăvite, îndurerate, detașate, implicate, sfidătoare, purtătoare de semne, înzestrate cu însemne; uneori trăsăturile sunt doar ascunse de măști, ușor detașate de chipul pe care încearcă să-l ascundă: „Altfel e bine pe om să-l privești când e-n cumpăna sorții Căci în restriște abia poți să știi fiecare ce este. Numai atunci ies din pieptu-i cuvintele adevărate, Numai atunci cade masca și firea-i întreagă se-arată” (Cartea a III-a, v. 55 – 58). Alte chipuri sunt doar capete de expresie patetice, spectrale, ale unor personaje care se îndoiesc ori chiar au uitat că „suntem toți zămisliți din sămânța cerească” Cartea a II-a, v. 991). Coafura și acoperântul capului ne îndreaptă gândul către reprezentările din perioada elenistică, pe care Dante și contemporanii săi le descoperau surprinși și încântați. Ciclul ultim de portrete, unitar din punct de vedere stilistic și iconografic, este realizat în etape diferite ale procesului de abstractizare; personajele sunt acoperite cu pălării sau marame sugerate mai ales prin detalii pline de prețiozitate; li se adaugă eșarfe, gulere sau colerete fastuoase, care dau seama despre caracterul și opțiunile lor. Războinici de seamă în mitologia greacă, lapiții trăiau în Tesalia, pe malurile râului Peneus, fiind înrudiți îndeaproape cu personajele mitice înzestrate cu tors de om, membre superioare și picioare de cal, în existența cărora nici Lucrețiu nu mai crede în secolul său: „Sigur imaginea unui centaur nu poate să vină/ Chiar din viață, căci n-a fost nicicând acest soi de făptură” (Cartea a IV-a, v. 739 – 740). Cu toate acestea, la nunta lapitului Piritous, centaurul Eurytion se poartă necuviincios cu mireasa Hippodamea. Umează o încăierare generală – centauromahia – care va fi întrupată, între alții, de Alcamenes, pe frontonul de vest al marelui templu din Olimpia, în imediata vecinătate a statuii criselefantine (din fildeș și aur, cu interior de lemn, înaltă de 15 metri) a lui Zeus (una dintre cele șapte minuni ale lumii antice), înfățișat de Fidias în poziția de majestate, șezând; alte reprezentări celebre ale luptei mitice decorează parte din metopele Partenonului – opera lui Phidias, asistat de arhitecții Ictinos, Callicrates și de sculptorii Agoracritos și Alcamenes. Și dacă mare parte a capetelor s-a pierdut, Daniela Făiniș încearcă să-și imagineze cum arăta chipul eroului antic ieșit învingător din teribila încleștare. Trăsăturile sale, pictate, desenate și incizate cu pigment de temperatură înaltă (arderea se face la 1340o C.), accentuate prin utilizarea glazurii transparente, sunt prizoniere ale formei suport (ca și în statuara antică, în care altoreliefurile sau formele rondbos erau adaptate spațiului repartizat) și ale straturilor de culoare (astăzi dispărute) care le acopereau. Arlechni melancolici se învăluie în straie lucii – Eminescu l-a prețuit pe Lucrețiu și a tradus unele fragmente din poemul său didactic –, care se pot metamorfoza în veșmânt vegetal sau litic. Pe retină cu formele și contururile precise, transmise în fantastice imagini de sondele spațiale, Daniela Făiniș purcede la elaborarea ciclului de lucrări monumentale Visând pe Marte, în care domină cromatic ocrurile nisipii, brunurile aurii, alburile argintii, griurile fumurii. Cu două milenii în urmă, Lucrețiu își avertiza contemporanii: „Nu-i cu putință deloc să socoți adevăr că pământul/ Singur doar el și cu bolta cerească-s făcute pe lume” (Cartea a II-a, v. 1055 – 1056); în timp planetele au devenit accesibile gândurilor, viselor, roboților spațiali și literaturii de anticipație. Daniela Făiniș a descoperit o scriere, adâncuri misterios luminate, crevase din care cresc flori, liane și spice, forme învăluite de o vegetație vorace, încă necunoscută, apa înghețată sub straturile de stânci, muzica sferelor, tăcerea întinderilor nemaculate și-și modelează amintirile în caolinul găsit și preparat pe pământ. Doina Păuleanu

Pin it Google+